Dobrogea poate fi numită o zonă a superlativelor pentru că la doi paşi de cel mai tânăr pământ al Europei – Delta Dunării, se află şi unii dintre cei mai vechi munţi ai continentului nostru – Munţii Măcin. Tocmai din cauza vârstei înaintate, altitudinea lor s-a redus considerabil în cele câteva sute de milioane de ani de existenţă, acum ajungând la maxim 467 m (Vârful Tuţuiatu).

Parcul Naţional Munţii Măcin

Munţii Măcin sunt parte a Parcului Naţional Munţii Măcin, care reprezintă singura zonă din Europa în care coexistă ecosisteme cu caracteristici ale stepei pontico-balcanice, pădurilor balcanice şi submediteraneene. Aici se găsesc peste 50 % dintre speciile de floră şi faună ale ţării noastre. Multe dintre aceste specii sunt protejate, fiind rare sau vulnerabile sau chiar endemice pentru regiune. Unde mai pui că aici se găsesc aproape 70% din tipurile de roci cunoscute, iar 6 dintre cele 8 grupe de ecosisteme din Europa sunt reprezentate în Parcul Naţional Munţii Măcinului! Destul de impresionant, nu?

Citisem multe articole despre Munţii Măcin, iar Culmea Pricopanului era desemnată de toţi călătorii creastă cea mai spectaculoasă a acestor “mari” mici munţi. Chiar dacă înălţimea nu îi ajută prea mult, Munţii Măcin din Nordul Dobrogei mi se păreau a fi o combinaţie ciudată între Făgăraş, Dolomiți şi Stonehenge.

De ce România?

Munţii Măcin se aflau deja pe lista mea de “must visit” de anul acesta, iar întâmplarea a făcut ca într-o zi să găsesc pe Facebook un eveniment organizat de Asociaţia De Ce România ce avea ca obiectiv chiar Munţii Măcin. Nu mai participasem până acum la un astfel de eveniment, dar cum Munţii Măcin reprezintă o destinaţie atât de puţin cunoscută şi frecventată de turişti, mi-am zis că nu ar strica să îi văd pentru prima oară într-un grup organizat, alături de nişte persoane care mai fuseseră acolo (baieţii de la asociaţie au mers în zonă cu câteva săptămâni în urmă, reuşind montarea unui panou pe cel mai înalt vârf din Culmea Pricopanului, Vârful Sulucul Mare, 370m). 

Drum lung până în Măcin…

Şi uite aşa în dimineaţa zilei de 14 mai am pornit împreună cu un grup de aproape 70 de persoane către partea de nord a Dobrogei, pe ruta Bucureşti-Urziceni-Pogoanele-Făurei-Brăila-Măcin. La Brăila ar fi trebuit să trecem Dunărea cu bacul, însă debitul fluviului era foarte ridicat, aşa că am fost redirectionaţi către bacul din Galaţi. Cu tot cu opriri şi ocolul prin Galaţi am ajuns în jurul pranzului la locul de unde începea traseul: Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Ca să ajungi aici trebuie să alegi drumul din stânga (de 2 km) la bifurcaţia din fața carierei de piatră. Pe drumul din dreapta vei veni la întoarcere 🙂 .

Să pornim!

Vremea era aproape perfectă, doar vântul bătea cam tare, prognoza nu anunţa nici un strop de ploaie, iar soarele strălucea destul de puternic şi era clar că ne va fi partener de drum aproape pe toată durata traseului. Traseul marcaj bandă albastră îşi croia drumul pe lângă o poieniţă tare frumoasă cu niste băncuţe de lemn care parcă te invitau la leneveală (părea a fi zona pentru grătare), după care ajunge la izvorul Fântâna de Leac, loc în care poţi face plinul rezervelor de apă. Odată cu ieşirea din pădure, a început şi urcuşul propriu-zis. Panta nu era neapărat neprietenoasă, sincer eram mai atentă la panoramele spectaculoase cu oraşul Măcin şi Dunărea Veche din depărtare.

Formaţiunele granitice ciudate ne însoţeau la fiecare pas, iar imaginaţia noastră încerca să le găsească un corespondent viu în realitate. Parcă cineva ar fi poziţionat toate pietrele acelea într-o manieră deloc întâmplătoare. Să fi fost acestea piesele de lego ale unor uriaşi? 😀 . Nimic din ceea ce vedeam nu se asemăna cu alte zone în care am călătorit, erau momente în care aveam impresia că sunt pierdută prin înălţimile din Făgăraş sau din Bucegi, dar apoi mă uitam în jur şi îmi dădeam seama că eram la o altitudine de doar 300 m 🙂 .

Broscuţe pe munte?

Citisem că în Munţii Măcin ai mari şanse să întâlneşti broaşte ţestoase, dar ţinând cont că eram ditamai grupul mă așteptam să se ascundă destul de bine. Acest lucru nu s-a întâmplat, căci broscuţa ţestoasă cu care ne-am întâlnit părea destul de prietenoasă. Oricum mititica nu prea avea cum să fugă de noi 🙂 . Ca situaţia să devină şi mai confuză, la câteva minute mai întâlneam câte o şoparlă, insectă sau plantă care mă făcea să mă întreb dacă sigur mă aflam pe un munte… Totul era fascinant.. Cred că a fost drumeţia în care am petrecut cel mai mult timp cu aparatul foto la ochi, spre “disperarea” baieţilor de la asociaţie pentru că rămâneam tot timpul în urma grupului pentru a face poze 😀 .

Pe traseu am mai întâlnit Vârful Caramalău, Vârful Vraju, Vârful Piatra Raioasă iar popasul pentru masă l-am facut în Valea Șerparu. Nu am pierdut foarte mult timp acolo şi ne-am continuat traseul pentru că vântul cred că deja bătea cu peste 50 km/h şi devenise obositor. Chiar am simţit de câteva ori cum mă muta din loc 🙁 Nu a fost un sentiment prea plăcut.

Înălţimea nu contează

Dupa ce am traversat o bună parte a Culmii Pricopanului cu ai săi versanţi abrupţi şi stâncoşi, am ajuns şi pe acoperişul său: Vârful Sulucul Mare, 370 m, dar călătoria până acolo nu a fost cu nimic mai prejos decât o drumeţie într-un masiv de peste 2000 m, cel puţin în materie de peisaje incredibile. Mă uitam la panoul montat de cei de la Asociaţia De Ce România şi mă gandeam amuzată că lipseşte o cifră la altitudine (nu lipsea, normal), atât de măreţi mi se păreau 🙂 . De data aceasta înălţimea nu conta câtuşi de puţin. Priveam în depărtare traseul pe care l-am parcurs până aici şi mi se parea că nu am mai văzut demult ceva atât de frumos…

Traseul de întoarcere a continuat apoi printr-o pădure ce părea vrăjită, cu nişte copaci aliniaţi într-o ordine aproape perfectă, totul fiind cuprins de o linişte ancestrală. Peisajul destul de arid şi abrupt de până atunci dispăruse, iar plimbarea via Valea Şerparu-Regia Tutunului până când am ajuns înapoi la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii a fost o încântare cu miresme de mentă şi soc 🙂 . Traseul durează  în total între 4-6 ore în funcţie de cât de multe pauze faci.

Bine de ştiut:

1) Ar fi indicat să mergi în Munţii Măcin primăvara sau toamna. Vara este mult prea cald, iar pe traseu nu vei avea parte de prea multa umbră. Primăvara cred ca sunt şi cele mai frumoase culori aici.

2) Vino cu suficientă apă la tine, Munţii Măcin sunt săraci în materie de izvoare.

3) Oricât de cald şi însorit ar fi, să te pregăteşti pentru un vânt nemilos. Nu trebuie să lipsească din bagajul tău: o pălărie de soare/caciulă/haină cu glugă, un polar, o pelerină de ploaie, iar pantalonii ar trebui să fie lungi, iarba fiind destul de înaltă şi nu vreau să ştiu cu câte căpuşe.

4) Nu sunt foarte multe locuri de cazare în zonă, din câte ştiu există o pensiune în Măcin şi una în Greci. O altă variantă ar fi locul de campare de lângă mănăstire.

5) Nu te lăsa păcălit de altitudinea redusă a Munţilor Măcin. Recomand ca în orice altă drumeţie: bocanci şi beţe de trekking.

6) În Munţii Măcin trăieşte cea mai mare viperă din România: vipera cu corn, aşa că atenţie mare!