Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este un loc încărcat de istorie, durere și emoții. Această închisoare, transformată încă din 1997 în muzeu, se află în orașul Sighetul Marmației și reprezintă unul din obiectivele pe care nu trebuie să le ratezi când vizitezi Maramureșul. Scriitoarea Ana Blandiana este cea care conduce memorialul și care a reușit să înființeze astfel primul muzeu de acest gen din Europa de Est – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
Trecutul nu trebuie uitat, suferința oamenilor din perioada respectivă trebuie păstrată vie, numai așa putem aprecia cu adevărat libertatea de care ne bucurăm astăzi. Doar în țara noastră, peste 600.000 de persoane au fost condamnate şi închise din motive politice de către regimul comunist între anii 1945 şi 1989, conform centrului de cercetare asociat Memorialului. Fiind născută în 1988, din fericire nu am trăit decât 1 an în perioada comunistă, însă ce am vazut în Sighet m-a marcat pentru totdeauna și nu pot să nu mă întreb cum unii pot regreta această perioadă? Dar aceasta este o altă poveste.
O istorie întunecată
Clădirea închisorii a fost construită în anul 1897, drept un penitenciar de drept comun, iar între anii 1950-1955, aceasta a primit statutul de penitenciar de maximă securitate. Aici au fost închiși și ziariști, politicieni, istorici, academicieni, preoți. Această închisoare devenise locul unde elitele țării noastre erau exterminate. Fiind un penitenciar secret, situat chiar la frontiera cu Uniunea Sovietică, Sighetul era numit în documentele oficiale: „Colonia de Muncă Dunărea”.
Ministerul de interne dădea ordine clare ca cei morți să fie înmormântați numai noaptea, iar orice referire scrisă la aceștia era strict interzisă. Condițiile în care detinuții erau ținuți erau mizerabile, alimentele erau puține, meniul zilnic era format din varză, fasole, cartofi si orez. Deținuții primeau un sfert de kilogram de mămăligă pe săptămână, iar rația lor zilnică era de aproximativ 750 calorii. Cei inchiși acolo erau tinuți toată ziua sub cheie, erau urmăriți mereu, bătuți la cea mai mică abatere, pedepsiți dacă vorbeau despre politică sau dacă spuneau rugăciuni; nu aveau voie să privească pe fereastră și nici să se întindă în timpul zilei pe paturile din celule.
După admiterea Romaniei la ONU și ca urmare a Convenției de la Geneva, în 1955, penitenciarul din Sighetul Marmatiei a redevenit de drept comun, iar în 1977 clădirea a fost dezafectată și lăsată în paragină.
Munca pe care au depus-o cei implicați în proiect începând cu anul 1994 este de neegalat, centrul realizând 3000 de înregistrari, 15000 de pagini de carte, iar zeci de mii de documente au fost tezaurizate . Clădirea, o ruină la vremea respectivă, a avut nevoie de serioase lucrări de reabilitare, fundația, izolațiile și acoperișul fiind refăcute. Fiecare celulă a închisorii a fost transformată într-o sală de muzeu. Expozitiile din celule acoperă o tematică extrem de largă: comunismul în România și la nivel mondial, metode de tortură, epoca de aur, securitatea, familiile persecutate, memoria manuscriselor, medicina în inchisori, demolările din anii ’80, rezistența anti-comunistă, viața intelectuală în închisori, represiunea asupra bisericii etc..
Emoții, tristețe și lumină
Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, realizat de arhitectul Radu Mihăilescu, se află într-una din curțile interioare ale închisorii. După zece ani de cercetare, pe pereții rampei de coborâre care duce către spațiul subteran, au fost gravate numele a aproape opt mii de persoane decedate în închisorile din România. Interiorul spațiului este de o simplitate dureroasă.
Într-o altă curte interioară veți găsi o emblemă a muzeului: „Cortegiul Sacrificaților”, realizată de sculptorul Aurel I. Vlad. Lucrarea artistică de mare valoare reprezintă 18 siluete umane din bronz care merg către un zid, către un orizont închis, o reprezentare simbolică a modului în care comunismul a îngrădit libertatea propriului popor.
Am plecat din Sighet în minte cu pozele victimelor ce îmbrăcau pereții colidoarelor memorialului, cu imaginea celulei nr. 37, o încăpere întunecată, goală, pe podeaua căreia erau luminate niște cătușe si cu poveștile tragice pe care le-am aflat în acea zi ploioasă de septembrie. George Santayana, filosof american, spunea : ”Cine uită trecutul e condamnat să îl repete”. Eu zic să nu uităm niciodată!
Informațiii utile
Program de vizitare:
– 15 aprilie – 15 octombrie: zilnic, între orele 9.30-18.30
– 16 octombrie – 14 aprilie: marți-duminică, între orele 9.30-16.30
Taxe de vizitare:
– 6 RON adulți, 3 RON elevi/studenți/pensionari
Taxă foto/video:
– taxă fotografiere 5 RON
– taxă video 15 RON
Mai multe detalii poţi găsi pe site-ul oficial al muzeului.
