Cerdacul Stanciului – poarta de intrare în Piatra Craiului

Era început de august 2014, când mi se făcuse un dor nebun de munte, aşa că vineri am studiat un pic prognoza meteo şi am ales ceea ce se anunţa cea mai însorită variantă: Piatra Craiului. Ştiam exact ce voiam să văd în tura aceasta, pentru că de vreo doi ani mi se întipărise pe retină o arcadă calcaroasă de o frumuseţe de neîntrecut: Cerdacul Stanciului .

Punctul de plecare

Zis şi făcut, sambătă la 6:45 ieşeam din Bucureşti şi ne îndreptam spre Săticu de Sus, jud. Argeş, via Piteşti – Câmpulung – Rucăr – Podu Dâmboviţei. În localitatea Podu Dâmboviţei am făcut stânga pe primul drum care străbate Cheile Damboviţei (a nu se confunda cu Cheile Dâmbovicioarei aflate în apropiere). Trebuie să vă spun că de aici semnalul telefonic şi calitatea drumului s-au pierdut definitiv. Cu toate acestea, Valea Dâmboviţei este o zonă splendidă şi extrem liniştită, cu destul de multe unităţi de cazare. Am lăsat în urmă Barajul Sătic, iar la Hidrocentrala Clăbucet, am făcut dreapta pe drumul care trece prin faţa acesteia, după care am parcat maşina lângă punctul de plecare către traseele din Piatra Craiului.

Cabana Garofiţa Pietrei Craiului

Era ora 10:20 când am început traseul, îndreptându-ne către Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, marcaj cruce galbenă. Drumul forestier până aici este unul extrem de accesibil, am reuşit să îl parcurgem în maxim 45 min. Cabana se află la altitudinea de 1100 m, dispune de locuri de cazare, însă aici nu se serveşte mâncare. Am luat o pauză cam mare pentru masă, sincer nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul, vrajită fiind probabil de priveliştea fermecătoare din faţa noastră.

La ora 11:45 am pornit din nou la drum, se anunţa un urcuş susţinut de vreo 2 ore şi ceva până la Cerdacul Stanciului, până la altitudinea de 1630 m. La început poteca trecea printr-o aglomeraţie de ciulini, zmeuri, trei-fraţi-pătaţi, margarete şi diverse specii de arbuşti. Soarele prânzului ne făcea să asteptăm cu mare nerăbdare răcoarea pădurii de conifere. Drumul prin pădure a scos sufletul din noi, dar m-am bucurat ca un copil când am zărit ciupercile pe care le desenam cu toţii când eram mici: pălăria şarpelui (amanita muscaria) – este o ciupercă viu colorată, atrăgătoare, dar destul de toxică.

În faţa noastră peretele masivului părea a fi tot mai aproape, iar în stânga vedeam deja o frântură din Marele Grohotiş. Când am ajuns lângă peretele Pietrei Craiului, indicatorul nu mai pomenea nimic despre obiectivul nostru, însă ştiam că trebuie să facem dreapta. Plimbarea pe poteca spre Cerdacul Stanciului a fost una extrem de plăcută, iar mulţimea veselă de clopoţei, maci galbeni, muşcătura dracului, ciufuliţe ne-a condus până la spectaculoasa arcadă.

Faţă în faţă cu Cerdacul Stanciului

Ajunsă la cerdac, tot ce puteam să fac era să mă minunez şi să mă simt ca o furnică în faţa acestei minuni a naturii. Era imens, culoarea calcarului îi dădea un aer elegant, şi nu puteai să nu te întrebi dacă bolovanul acela va veni peste tine sau nu? Cerdacul Stanciului a fost declarat monument al naturii şi este format din calcar masiv. Numele i se trage de la haiducul Bratu Stanciu care obişnuia să se ascundă prin aceste locuri. Arcada de proporţii reprezenta odată intrarea într-o peşteră, al cărei plafon însă s-a prăbuşit.

Exact când ne pregăteam să urcăm porţiunea de grohotiş înspre cerdac, un grup de tineri ne-a tăiat repede avântul, avertizându-ne că scara care urcă pe partea cealaltă a arcadei este foarte şubredă şi că ar fi bine să nu ne riscăm. Nici nu voiam să aud aşa ceva! Să ajung aici şi să nu reuşesc să văd imaginea pe care nu mi-o puteam scoate de minte? Exclus! Scara metalică era destul de curbată, înaltă de peste 5 metri, aproape lipită de perete şi avea un balans cel puţin interesant. Am început aşa: piciorul drept pe prima treaptă din dreapta, după care piciorul stâng pe prima treapta din stânga. Şi am alunecat! Treapta din stânga era înclinată în jos iar umezeala de acolo nu mă ajuta deloc. Buuun! Am incercat din nou: ambele picioare pe treapta din dreapta, după care uşor, uşor am început să urc, încercând să nu acord o importanţă prea mare picioarelor care îmi tremurau sau pietrelor care cădeau de sus. După ce s-a terminat povestea cu scara a trebuit sa mai urcăm pe câteva pietre pentru a ajunge acolo unde visam…

Măreţia Cerdacului

Peisajul era magic, cu un aer străvechi şi mi-e greu acum să descriu sentimentele pe care le-am trăit. În momentul acela nu mai ai nevoie de absolut nimic, tot ce poţi să faci este să te bucuri pur şi simplu de viaţă şi să realizezi cum muntele reuşeşte de fiecare dată să te facă mai bun. Celebrul alpinist Sir Edmund Hillary spunea că nu muntele este cel pe care îl cucerim, ci pe noi inşine. Nimic mai adevărat!

După o scurtă sesiune foto, am coborât pe aceeaşi scară, dar parcă mai relaxată şi cu mai puţine emoţii. Porţiunea mică de grohotiş de la cerdac până în potecă mi se părea acum floare la ureche, chiar dacă m-am aflat într-o alunecare continuă. Ne-am oprit puţin şi la Peştera Stanciului, care este închisă pentru conservare. Era ora 15: 15 când porneam înapoi spre Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, unde nici nu ne-am mai oprit, căci era deja ora 17 când am ajuns acolo, iar planul nostru era sa ne întoarcem în Bucureşti în aceeaşi zi.

De această dată am ales un traseu mai uşor, “fentând” creasta, din lipsă de timp. Masivul Piatra Craiului este unic, expresiv, elegant şi are multe de oferit. Este considerat de mulţi cel mai spectaculos munte de la noi din ţară, iar eu nu am de gând să îi contrazic .

3.60 avg. rating (76% score) - 5 votes

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: